Theatre du Chat Noir

.

Se întâmplă uneori să mă simt că o pisică neagră.

Fie că mă strecor pe perniţe în viaţa altora sau că pierd controlul nevoii de a-mi anunţa prezenţa printr-un tors discret, reacţiile umane nu încetează să deschidă cortina pentru noi actori pe scena uimirii mele.

De la un pat cald care mi se cuvine, până la puricii care-mi muşcă violent din piele, fiecare ”da” şi ”nu” îşi are culoarea sa - unele sunt galben pal, ca senzaţia dulce a somnului într-o căpiţă de fân, în timp ce altele îşi urlă griul metalic al unor gheare care cer căldură în miez de iarnă.

Oricât de elegant mi-aş purta mândria prin gesturi calculate şi zâmbete pe sub mustaţă, dezinteresul şi răutatea soldate cu picioare în moalele stomacului dor groaznic, indiferent de la cine vin.

Totodată, însă, ele sunt puncte de bifurcaţie, momente în care apar întrebări şi, implicit, portiţe de ieşire.

Şi ce-ai să alegi atunci?
Ai să fugi de oameni pentru totdeauna, preferând noaptea şi cotloanele dosite sau ai să le dai o şansă celor care vor să-ţi mângâie ciuful rebel din creştet şi nasul umed?

Vă mulţumesc vouă, celor care vă lăsaţi zilnic povara mâinii pe creştetul meu. Mulţumesc pentru fiecare porţie de apă şi mâncare, pentru adăpost şi mai ales pentru rănile oblojite aşa cum v-aţi priceput voi mai bine.

.

demitizări

.

Mă tot întreb ce e cu nevoia asta acută de a judeca textele altora.

Nu vând vreun manual de dezvoltare personală, nici vreun jurnal extraordinar despre viaţa mea fabuloasă. Nici măcar nu încerc să mă impun printr-o idee revoluţionară despre cei n paşi care trebuie făcuţi pentru a atinge armonia supremă.

Dacă aud chinezi vorbind şi spun că sună a cântec de-a-ndoaselea, nu înseamnă că am intenţia să jignesc pe cineva. Ba din contră, poate fi dovada că am descoperit în limba respectivă o muzicalitate aparte.
Iar dacă spun că pantele sunt ipocrite, nu e cazul să mă consideraţi nebună. Serios acum, voi ce aţi spune despre ceva care e şi deal şi vale în acelaşi timp?

Nu m-am gândit nici o clipă să scriu cu scopul de a convinge că ceva e într-un fel sau altul. Singurul motiv serios pentru care scriu este din egoism, pentru a scăpa de o povară pe care n-o pot purta pe umeri.
Sunt conştientă că tot ce-mi pare mie corect, bun şi frumos poate fi Iadul dezlănţuit pentru X sau Y. Şi mai cred că ar trebui să luăm asta în considerare în orice situaţie, pentru că fiecare concluzie pe care o tragem se va învârti în jurul unor repere personale.

Par example, îmi pare monstruos să-ţi însuşeşti drepturile asupra vieţii unui om, indiferent de răul pe care l-a generat. Dar încercaţi să-i explicaţi asta unui criminal.
Şi situaţia inversă: poate că aş căuta modalităţi mai complexe şi mai inteligente de a pedepsi pe cineva, dar sunt sigură că alţii, pe lângă faptul că ar întoarce şi celălalt obraz, n-ar recurge nici măcar la o asprime a cuvintelor.

Poate cineva să spună acum ce e corect şi ce e greşit?
Sigur că o poate face oricine, însă numai potrivit unor repere alese de persoana care-şi dă cu părerea până îi loveşte şi pe alţii.

Lucrurile pe care le scriu, oricât de abstracte ar părea uneori, nu sunt încercările de a face artă ale unui poet care nu-şi poate explica propriile versuri.

În viaţa de zi cu zi, mai presus de cuvinte, totul e cât se poate de palpabil şi de real - nu există femei cu tălpile lipite de nori (doar dacă stau tolănite în iarbă, cu picioarele întinse spre cer), nu se va înţepa nimeni în picturi sparte dacă sare în apă (acolo nu e decât reflexia unui chip pe care valurile îl dezintegrează când bate vântul), nu există nici măcar copila din a cărei piele a crescut un copac (de fapt, ea a crescut singură copacul, sub forma unor riduri care urmează să se adâncească din ce în ce mai mult).

În schimb, cât se poate de vii și reali suntem noi, oamenii cărora le scrâşnesc oasele de oboseală şi care încearcă totuşi să asculte cum pocnesc şi încheieturile altora.

.

cea care nu plânge

.

Tristețea nu-i crestează albii de râu pe obraz.

Nu-i lasă nici măcar riduri, pentru că lacrimile ei curg în interior.
Hrănesc generos pământul crud al cărnii ei și dau rod semințelor din care nu cresc ramuri de nervi, ci fire de păr.

Ea are păr tot mai des și gene lungi, care nu țin apa.


Eu am zbateri de inimă tot mai dese și mâini lungi, dar plasa în care vreau să prind fluturi are ochiuri prea mari.

.

cea mai crudă persoană din lume...

.

...este cea care a avut ideea de a realiza un puzzle de 1000 de piese cu imaginea asta și care mi-a transmis telepatic să-l regăsesc în dulapul cu prostioare.

Dar sunt masochistă. Așa că probabil ne revedem peste câțiva ani. :)
Multi-multi-multi day task!

.

(Update) a ”chestie” a day keeps the doctor away

.

Update: Azi, încă două imagini din serie.

Deci da.
Mi-am stabilit ca task să fac în fiecare zi câte ceva care să-mi stimuleze imaginația și răbdarea, pe care s-a cam pus praful de la o vreme.
Sper să mă țin de promisiune.

Pentru azi, din pasiune arzătoare pentru oi, primul vizual dintr-o serie de cel puțin trei:

.