.

A fost prima toamnă care a vuit pe lângă mine cu speedometrul suprasolicitat şi care m-a mai şi îmbăloşit cu noroi.
Bine, recunosc... mai scot bucăţele de august din culoarea părului proaspăt vopsit temporar în vişină putrezită/roşu acaju/frunză în bătaia vântului cu picăţele de sânge închegat şi toate nuanţele care fac deliciul Bubulinelor-gospodinelor din toată lumea şi cu care n-am de gând să-mi umplu nici capul, nici ochii.
Colţul de mochetă pe care mă fac melc atunci când caut căldură îşi întinde praful spre lumina dulce, ca de mai. Restul casei are însă iz de zăpadă, de primă ninsoare clujeană, care stă să se prăvălească curând şi din cerul ăsta metalic.
Ceaiul e încă fierbinte. Înghesuie miros de scorţişoară în fiecare pliu al pielii, acolo unde aş prefera să se cuibărească furnicile din abdomen.
Până şi nuanţatorul de păr se laudă ostentativ cu esenţa lui de portocale. Şi chiar dacă n-ar sta scris pe pachet, aroma înţepătoare intră noaptea până în fundul orbitelor şi îmi virusează somnul deja bolnav.
Mă striveşte dorul de firesc.
Strivesc şi eu tastele cu atâta ură încât au prins culoarea portocalei devorată pe nerăsuflate, aşa mare şi mecanică că mi-e teamă să nu ticăie prea zgomotos în stomac şi să trezească omizile netransformate încă în fluturi.
Naiba ştie ce senzaţii mutante s-ar putea naşte atunci...
Dar încă mai cred în geamul înclinat cu care m-aş putea păcăli că locuiesc într-o mansardă şi în ploaia de care m-aş lăsa absorbită numai ca el să se înfurie că-mi e absent şi să-şi dea seama astfel câtă nevoie are de mine.
Şi mai cred în femeia care nu clipeşte când aude ”te iubesc”, dar căreia i se topesc rotulele şi carnea în furnalul încins şi rigid al trupului.

