Prêt-à-Porter. Colecţia toamnă-iarnă 2009

.

A fost prima toamnă care a vuit pe lângă mine cu speedometrul suprasolicitat şi care m-a mai şi îmbăloşit cu noroi.

Bine, recunosc... mai scot bucăţele de august din culoarea părului proaspăt vopsit temporar în vişină putrezită/roşu acaju/frunză în bătaia vântului cu picăţele de sânge închegat şi toate nuanţele care fac deliciul Bubulinelor-gospodinelor din toată lumea şi cu care n-am de gând să-mi umplu nici capul, nici ochii.

Colţul de mochetă pe care mă fac melc atunci când caut căldură îşi întinde praful spre lumina dulce, ca de mai. Restul casei are însă iz de zăpadă, de primă ninsoare clujeană, care stă să se prăvălească curând şi din cerul ăsta metalic.

Ceaiul e încă fierbinte. Înghesuie miros de scorţişoară în fiecare pliu al pielii, acolo unde aş prefera să se cuibărească furnicile din abdomen.
Până şi nuanţatorul de păr se laudă ostentativ cu esenţa lui de portocale. Şi chiar dacă n-ar sta scris pe pachet, aroma înţepătoare intră noaptea până în fundul orbitelor şi îmi virusează somnul deja bolnav.

Mă striveşte dorul de firesc.
Strivesc şi eu tastele cu atâta ură încât au prins culoarea portocalei devorată pe nerăsuflate, aşa mare şi mecanică că mi-e teamă să nu ticăie prea zgomotos în stomac şi să trezească omizile netransformate încă în fluturi.
Naiba ştie ce senzaţii mutante s-ar putea naşte atunci...

Dar încă mai cred în geamul înclinat cu care m-aş putea păcăli că locuiesc într-o mansardă şi în ploaia de care m-aş lăsa absorbită numai ca el să se înfurie că-mi e absent şi să-şi dea seama astfel câtă nevoie are de mine.

Şi mai cred în femeia care nu clipeşte când aude ”te iubesc”, dar căreia i se topesc rotulele şi carnea în furnalul încins şi rigid al trupului.

.

Desert

.

Până mă hotărăsc să postez ce tocmai am scris, voilà de vedeţi şi ascultaţi. Există şi varianta în engleză aici:

.

Pendul

.

Valsez strâmb, fără urmă de graţie.
Mă balansez cu fruntea spre în jos, cu tot sângele în cap şi cu un fir subţire înnodat în jurul degetului mic de la picior.

Un pendul rotund şi nehotărât, care bate gongul între coasta stângă şi cea dreaptă a prăpastiei, între coastele cuiva, între inimă şi iluzia ei din cealaltă jumătate a pieptului.

Alt pendul bate un gong rotund şi nehotărât, despre care nimeni nu poate spune dacă a fost primul, al doilea sau cel după care îmi fac intrarea în scenă.

Cadenţat, sorii electrici îşi îngustează razele, iar câţiva ochi mai curioşi îşi strâng petalele spre a vedea mai clar.

Păcat.

Pentru că, de data asta, cortina nu se va deschide.
Se va bloca în menghina care de obicei crapă cutia toracică pentru ca bila de aer înghesuită în piept să nu se spargă în interior.

Restul... e tăcere.

.

Theatre du Chat Noir

.

Se întâmplă uneori să mă simt că o pisică neagră.

Fie că mă strecor pe perniţe în viaţa altora sau că pierd controlul nevoii de a-mi anunţa prezenţa printr-un tors discret, reacţiile umane nu încetează să deschidă cortina pentru noi actori pe scena uimirii mele.

De la un pat cald care mi se cuvine, până la puricii care-mi muşcă violent din piele, fiecare ”da” şi ”nu” îşi are culoarea sa - unele sunt galben pal, ca senzaţia dulce a somnului într-o căpiţă de fân, în timp ce altele îşi urlă griul metalic al unor gheare care cer căldură în miez de iarnă.

Oricât de elegant mi-aş purta mândria prin gesturi calculate şi zâmbete pe sub mustaţă, dezinteresul şi răutatea soldate cu picioare în moalele stomacului dor groaznic, indiferent de la cine vin.

Totodată, însă, ele sunt puncte de bifurcaţie, momente în care apar întrebări şi, implicit, portiţe de ieşire.

Şi ce-ai să alegi atunci?
Ai să fugi de oameni pentru totdeauna, preferând noaptea şi cotloanele dosite sau ai să le dai o şansă celor care vor să-ţi mângâie ciuful rebel din creştet şi nasul umed?

Vă mulţumesc vouă, celor care vă lăsaţi zilnic povara mâinii pe creştetul meu. Mulţumesc pentru fiecare porţie de apă şi mâncare, pentru adăpost şi mai ales pentru rănile oblojite aşa cum v-aţi priceput voi mai bine.

.

demitizări

.

Mă tot întreb ce e cu nevoia asta acută de a judeca textele altora.

Nu vând vreun manual de dezvoltare personală, nici vreun jurnal extraordinar despre viaţa mea fabuloasă. Nici măcar nu încerc să mă impun printr-o idee revoluţionară despre cei n paşi care trebuie făcuţi pentru a atinge armonia supremă.

Dacă aud chinezi vorbind şi spun că sună a cântec de-a-ndoaselea, nu înseamnă că am intenţia să jignesc pe cineva. Ba din contră, poate fi dovada că am descoperit în limba respectivă o muzicalitate aparte.
Iar dacă spun că pantele sunt ipocrite, nu e cazul să mă consideraţi nebună. Serios acum, voi ce aţi spune despre ceva care e şi deal şi vale în acelaşi timp?

Nu m-am gândit nici o clipă să scriu cu scopul de a convinge că ceva e într-un fel sau altul. Singurul motiv serios pentru care scriu este din egoism, pentru a scăpa de o povară pe care n-o pot purta pe umeri.
Sunt conştientă că tot ce-mi pare mie corect, bun şi frumos poate fi Iadul dezlănţuit pentru X sau Y. Şi mai cred că ar trebui să luăm asta în considerare în orice situaţie, pentru că fiecare concluzie pe care o tragem se va învârti în jurul unor repere personale.

Par example, îmi pare monstruos să-ţi însuşeşti drepturile asupra vieţii unui om, indiferent de răul pe care l-a generat. Dar încercaţi să-i explicaţi asta unui criminal.
Şi situaţia inversă: poate că aş căuta modalităţi mai complexe şi mai inteligente de a pedepsi pe cineva, dar sunt sigură că alţii, pe lângă faptul că ar întoarce şi celălalt obraz, n-ar recurge nici măcar la o asprime a cuvintelor.

Poate cineva să spună acum ce e corect şi ce e greşit?
Sigur că o poate face oricine, însă numai potrivit unor repere alese de persoana care-şi dă cu părerea până îi loveşte şi pe alţii.

Lucrurile pe care le scriu, oricât de abstracte ar părea uneori, nu sunt încercările de a face artă ale unui poet care nu-şi poate explica propriile versuri.

În viaţa de zi cu zi, mai presus de cuvinte, totul e cât se poate de palpabil şi de real - nu există femei cu tălpile lipite de nori (doar dacă stau tolănite în iarbă, cu picioarele întinse spre cer), nu se va înţepa nimeni în picturi sparte dacă sare în apă (acolo nu e decât reflexia unui chip pe care valurile îl dezintegrează când bate vântul), nu există nici măcar copila din a cărei piele a crescut un copac (de fapt, ea a crescut singură copacul, sub forma unor riduri care urmează să se adâncească din ce în ce mai mult).

În schimb, cât se poate de vii și reali suntem noi, oamenii cărora le scrâşnesc oasele de oboseală şi care încearcă totuşi să asculte cum pocnesc şi încheieturile altora.

.